Cel mai de seamă grafician pe care l-a dat Maramureşul, Vasile Kazar (Katz) s-a născut la Sighet la 30 iulie 1913 într-o familie înstărită de intelectuali evrei ceea ce-i permite ca după liceul din oraşul natal să-şi continue studiile la Baia Mare, Budapesta apoi la „Academie de la Grande Chaumiere” din Paris.
După colaborări cu ilustraţii la revistele vremii şi expoziţia personală de la Cluj (1932), în anul 1936 publică la Oradea „Pita de mălai”, un album cu 12 desene reprezentând scene din viaţa ţăranilor din Maramureş, lucrări care vor fi expuse anul următor şi la Galeriile de Artă Contemporană de la Paris. În anul 1944 este deportat în lagărele de concentrare naziste unde îşi pierde părinţii. Între anii 1950 şi 1976 este lector şi apoi conferenţiar la catedra de grafică a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti.
„Supravieţuitor al Holocaustului, Vasile Kazar aduce în opera sa una dintre mărturiile cele mai autentice despre un destin dramatic asumat cu luciditate. Desenul său traversează mai multe etape, de la asimilarea linearităţii decorative a stampelor japoneze şi umorul breughelian în evocarea personajelor – trăsături caracteristice începuturilor sale – la încercările de a se conforma esteticii realismului socialist şi până la autonomizarea desenului ca limbaj atotcuprinzător din ultimii ani de creaţie. Vasile Kazar este autorul unei opere de o suverană coerenţă care cartografiază un teritoriu imaginar ce-i aparţine în exclusivitate” scria criticul de artă Gheorghe Vida. „Această lume se recompune din frânturi ale unei memorii figurative fabuloase în care se amalgamează amintiri din Maramureşul natal, restituit într-o cheie proprie, precum şi secvenţe vizionare din istoria tragică a secolului XX”.
Vasile Kazar a murit la 21 martie 1998 lăsând în urma sa o valoroasă operă ce cuprinde cicluri de ilustraţii precum cele pentru „Elegiile duineze. Sonete către Orfeu” de Reiner Maria Rilke, „Craii de Curtea Veche” de Mateiu Caragiale sau poemele lui Catullus alături de sute de desene care fac mândria galeriilor şi colecţiilor pariculare din întreaga lume şi – mare iubitor al Maramureşului natal – a lăsat moştenire un mic muzeu la Vadu Izei, o casă din secolul al XVIII-lea, cu obiecte vechi şi textile, din păcate, neglijată de cei care ar trebui să o intreţină şi introducă în circuitul turistic.